Istorie personala

Fragmente

Istorie personala

Tata a fost profesor de chimie și fizică. Era un om cumpătat, căruia îi plăceau lucrurile simple și directe. S-a născut în 1945, în Ibănești-sat. După terminarea studiilor, s-a întors acasă și a predat toată viața numai la școlile din comuna natală. A fost 16 ani director de școală la Ibănești și 8 ani coordonator al școlilor din toate satele arondate acestei comune. De numele lui se leagă o serie de lucruri de care sunt și azi mândru: construcția școlii din Dulcea și a căminului cultural din Ibănești, precum și înființarea ansamblurilor locale de folclor și dansuri populare, de care multă lume își mai amintește încă și azi. Pe vremea lui Ceaușescu a constituit, împreună cu Virgil Chirteș, Matei Eugen, Niculiță de la Pită și marele acordeonist Drăgănuț prima așa-numită brigadă satirico-umoristică de pe Valea Gurghiului, brigadă care a câștigat numeroase premii naționale și locale, inclusiv Marele Premiu al Festivalului de Umor Tudor Mușatescu.

Mi-amintesc că tata mi-a povestit o întâmplare hazlie legată de istoria acestui grup. Cineva din Comitetul Central a văzut poza făcută cu ocazia Festivalului Tudor Mușatescu și, auzind că au câștigat marele premiu, i-a adus pe membrii grupului la manifestările prilejuite de ziua de 23 august, pe actualul Stadion Național sau Arena Națională (fostul stadion 23 August), lângă Filarmonica de Stat, condusă de regretatul Ion Voicu. Așa se face că brigada tatei a ajuns să cânte alături de profesori universitari de la Conservator, însă distracția cea mare a fost că au făcut-o cu instrumentele lor, care de fapt, erau simple recuzite rămase de la diverse spectacole. Piesele de rezistență ale acestei recuzite erau un contrabas crăpat cu o singură coardă și o ceteră spartă cu două corzi și un arcuș rupt și ca vai de el! Întâmplarea a fost subiect de glumă multă vreme și oamenii spuneau uite bă, au cântat ai noștri cu Ion Voicu la o singură coardă, să mai zică cineva că românii nu au talent!

Mama mea s-a născut în 1946, în satul Nepos, comuna Feldru din judeţul Bistrița-Năsăud. A fost și ea cadru didactic și a predat la fel ca tata, chimie și fizică. Pe tata l-a întâlnit în 1964-1965. Amândoi erau studenți ai Institutului Pedagogic „Petru Maior” din Tîrgu Mureș.

Nepos vine de la cuvintele rostite de Împăratul Iosif al II-lea într-una din pererginările sale în Transilvania, prin acele meleaguri. Se spune că Împăratul i-ar fi salutat pe românii bășntinași cu Salve, parva Romuli nepos! – ceea ce înseamnă vă salut pe voi, mici nepoți ai Romei! Atunci au fost înființate patru sate, care se numesc și azi Salva, Romuli, Parva şi Nepos, după cuvintele Împăratului. Mama este urmașa unei vechi și avute famili de pe Someșul Mic și era neam cu marele profesor de matematică Istrate de la Cluj. Ea îmi povestea despre oamenii din cele patru sate românești că erau urmașii acelor români transilvăneni care îl întâmpinaseră pe Iosif al II-lea în Transilvania și care și azi încă își mai amintesc de acele zile. Familia mamei a dat și câțiva militari, dintre care unii au murit în bătălia de la Oarba de Mureș, în toamna sângeroasă a anului 1944.

În luna iunie, cadrele didactice primeau toți banii pentru vacanța de vară, astfel că trebuiau să îi drămuiască bine, ca să le ajungă până octombrie, când luau. cum se zicea pe atunci, primul avans la salar. Așa funcționa sistemul pe vremea aceea. Erau și câteva cântece „de sezon”, pe care profesorii le cântau în funcție de lună și de câte parale aveau prin buzunare. În iulie cântau „Ce frumoasă este viața!”, în august cântau „Ușor, puiule, ușor!”, iar în septembrie „De-ai știi mamă traiul meu!”

Primii cinci ani din viață am locuit în Dulcea. Tata și mama predau la școala din sat. Stăteam în chirie, astfel că, atunci când ne-am mutat în Ibănești-sat, părinții mei au hotărât să rămână aici și să-și construiască o casă. Ca toată lumea pe vremea aceea, au luat un împrumut de la CEC, au mai cerut ceva bani de la nașul Dănuț și s-au apucat de treabă. Abia după 10 ani de muncă, au isprăvit casa. Nașul Dănuț era un bărbat strașnic: avea 50 de fini și pentru el era o mândrie să-i ajute pe toți, în egală măsură.

Tata creștea oi, era o pasiune a lui la care nu a renunțat niciodată. După ce ne-am mutat în Ibănești-sat, mai ales, aveam tot timpul zece oi și un berbec și fiecare oaie avea numele ei, fiindcă tata le boteza după oameni pe care îi cunoscuse de-a lugul anilor sau după diferite celebrități locale sau naționale, ori după firea și apucăturile animalului. Spărioasa semăna cu un berbec, iar berbecul se numea Schimdt, după un neamț pe care îl cunoscuse tata în tinerețe. Mi-amintesc că una dintre oi se numea Maritha Koch, după numele unei foste campioane la atletism.

În 1980, după ani de așteptări, tata și-a cumpărat prima mașină. Era o Dacia 1300, de culoare alb 13. Țin minte și acum numărul de înmatriculare cu care a circulat până când tata a vândut-o unui vecin: 2-MS-8870. Eu aveam 8 ani și mi-amintesc că jucam fotbal în poieniță la Rogin, când am primit vestea că tata adusese acasă mașina. Am oprit meciul și ne-am dus cu toții să o vedem. În curtea casei, era plin de oameni – bărbați, femei și copii, tineri și bătrâni – care veniseră s-o vadă. Era a șaptea sau a opta mașină din sat și, pentru toată lumea, un automobil era ceva ce merita văzut. În prima noapte, eu și fratele meu Horațiu, am dormit în mașină. Aveam să dormim și după aceea, de multe ori în concediile pe care le făceam cu părinții și fratele meu, cu care împărțeam un cort de două persoane și o Dacie care azi simbolizează un trecut despre nimeni nu vrea parcă să-și amintească. Mașina circulă și în ziua de azi.

Pe vremea aceea, foarte puțini oameni aveau o bibliotecă personală. Tata s-a îngrijit de asta, el cumpăra într-una cărți, dar, cum nu stătea întotdeauna bine cu banii, mergeam cu fratele meu, cu Horațiu, la biblioteca comunală din Ibănești-sat, de unde împrumutam tot felul de autori. Aveam un vecin foarte citit, iar el ne-a învățat să iubim cărțile. Nea Vasâlie avea o cultură solidă, se spunea despre el că citise cât tot Ibăneștiul la un loc. Acest om curat și ordonat fusese conductor de tren și mecanic de locomotivă, dar după niște întâmplări nefericite pe care, din respect pentru el, nu le voi istorisi aici, s-a apucat de băut, iar destinul lui a fost unul cât se poate de trist: și-a pierdut serviciul (lucrase la sucursala CFR din Brașov), a fost părăsit de familie, de neamuri și de prieteni, apoi s-a întors pe meleagurile natale în Ibănești, dar a fost dat afară din casă și în final, a murit. Dincolo de aplecarea sa către băutură, nea Vasălie a rămas în memorie ca un om care a știut să ne învețe unul dintre cele mai importante lucruri: dragostea de carte, de nou și mai ales, respectul față de marii oameni ai trecutului.

Cred că fiecare om are o nostalgie a trecutului, de care nu se eliberează niciodată, nici măcar atunci când realizează ceva remarcabil, la care a muncit o viață întreagă. Pe atunci, viața la țară a unui adolescent nu era deloca complicată, iar bucuriile erau simple și mai ales, lipsite de încărcătura artificială a distracțiilor de azi. Sâmbată noaptea era balul săptămânal de la Căminul Cultural din sat sau din satele învecinate, iar duminică dimineața se făceau clăcile. Mi-amintesc că tinerii veneau osteniți de la bal și că vara, la ora cinci, mergeam cu toții la coasă, pînă la ora zece, când intra popa în biserică și atunci ne opream. Întotdeauna tinerii coseau în față, rupți de oboseală, iar bătrânii ne zoreau din spate, amenințându-ne că ne taie picioarele dacă nu ne grăbim cu lucrul și zicând: Cine-i bărbat noaptea, să fie și ziua!

Pe vremea aceea, la biserică nu mergeau decât bunicii, lor comuniștii nu mai aveau ce să le facă, însă noi nu aveam voie să trecem pragul unui lăcaș de cult. Dacă se afla la școală că am fost la biserică, ieșea cu scandal și ajungeam să fim mustrați, ba chiar discutați în detașamentele de pionieri din care făceam cu toții, vrând, nevrând, parte, mai ales cei care aveam note bune. Unii nici măcar nu știau că sunt înscriși în Partidul Comunist. Mama a aflat abia în 1990 că era membru de partid din 1974, atunci când tata i-a arătat carnetul de membru.

Am făcut Liceul Silvic din Gurghiu și mi-amintesc că, pe autobuzul cu care plecam dimineața din Ibănești, jucam filcăi și 66 cu ceilalți colegi de navetă, chiar și atunci când autobuzul era plin de oameni care munceau la fabricile din Reghin. Era un autobuz vechi, tip acordeon, în care încăpeau uneori și 150 de oameni, astfel că nu o dată am făcut drumul din Ibănești la Gurghiu pe jos, deoarece autobuzul supraîncărcat nu mai oprea la noi în stație. Asta se întâmpla mai ales în ziua de joi, când era piața mare la Reghin și multă lume mergea la oraș.

Drumul care trece prin Ibănești era făcut din piatră cubică. Dimineața stăteam în bucătărie și, când auzeam zgomotul făcut de roțile autobuzului pe pavaj, luam ultima îmbucătură de mâncare, îmi săltam geanta pe umăr și fugeam 600 de metrii până în stație. Acolo, toată lumea făcea pariuri: îl prinde, nu-l prinde! Devenise un obicei, eram mereu ultimul care urca în autobuz, iar dacă nu îl prindeam, fugeam până la pod și îl luam pe cel care venea din Hodac, după 15 minute.

În liceu, am jucat fotbal, eram legitimat la Recolta Ibănești, iar prin 1987, la Avântul Reghin, la echipa de juniori. Pe vremea aceea, fiecare sat avea câte o echipă de fotbal, iar meciurile, care aveau întotdeauna loc duminica, erau adevărate spectacole. Se aduna multă lume, asta și datorită faptului că, pe atunci, erau interzise adunările colective – cu excepția celor oficiale – astfel că oamenii găseau un bun prilej să se mai întâlnească și să schimbe, cum s-ar zice, „două vorbe”. Se discuta chiar și politică, dar într-un fel aparte, iar comentariile păreau niște glume nevinovate sau, în cel mai bun caz, niște bancuri care stârneau râsete înfundate. În Ibănești nu era colectiv, nu prea existau tractoare, dar cei care jucau în echipele altor sate, unde terenurile fuseseră colectivizate, veneau la meci cu tractorul cu remorcă, „împrumutat” bineînțeles, de la colectiv. Ibăștenii mergeau „în deplasare” cu bicicleta sau cu căruța cu cobgilă.

Pe 15 iunie începea vacanța de vară. Dacă ultima zi de școală cădea sâmbătă, însemna că luni dimineața, la ora șase, eram în autobuzul care ducea spre Lăpușna, unde mă angajam ca muncitor sezonier, împreună cu alți băieți din sat. Lucram până în august la împăduriri, curățiri de pădure, marcări, igienizări, mă rog, tot ce ne dădeau brigadierii silvici să facem. Dormeam în cabanele forestiere din Lăpușna, iar vineri seara ne lăsau să plecăm acasă, ca să prindem balul și claca la cosit. Ne întorceam luni dimineața și o luam de la capăt.

Când am terminat clasa a XI-a, am lucrat o lună ca sezonier-lopătar la drumuri forestiere. Acolo era cel mai greu, mai ales când nimereai la concasorul de spart piatră. Noi alimentam concasorul cu lopețile – de-acolo și venea denumirea de lopătari – ore în șir, fără oprire, însă după câteva zile ne obișnuiam cu efortul și nici nu mai băgam de seamă cum trece timpul. Câștigam cam 1500-1700 de lei pe lună, iar în august mergeam în tabără la Năvodari.

În 1990 am susținut examenul de admitere la Facultatea de Silvicultură și Exploatări Forestiere, din cadrul Universității „Transilvania” – Brașov. Am absolvit în 1995, cu 8,10 media anilor de studiu, iar la licență am obținut 9,50. În anul doi, am fost selectat într-un grup de 20 de studenți care frecventau cercul de vânătoare pentru a lucra într-un program european de prospectare și amenajare a spațiilor cinegetice și care, printre altele, se ocupa cu pregătirea ogoarelor de hrănire pentru diferite specii de animale și combaterea braconajului. De altfel, cinegetica a rămas pentru mine o pasiune constantă, iar în anul 4 de facultate a fost unul dintre examenele dificile, pe care l-am trecut cu bine.

Imediat după absolvirea facultății, am susținut cel mai greu examen din viața mea: examenul de intrare în Romsilva. Erau 320 de candidați de 70 de locuri, într-o perioadă foarte grea pentru economia românească, în care IFET-urile (Întreprinderile Forestiere de Exploatare și Transport) se desființau una după alta. Examenul a avut loc la Bușteni, iar majoritatea candidaților erau oameni cu multă experiență în domeniu, erau profesori titulari, lucrători cu vechi state de plată în IFET, ingineri silvici, oameni care lucraseră mulți ani în pădure și își cunoșteau meseria. Am lucrat din 1995 la Direcţia Silvică Mureş, am locuit în Sângeorgiu de Pădure în gazdă, la Ibăneşti împreună cu părinţii apoi, în anul 2000, m-am mutat la Gurghiu, într-un apartament de serviciu.

Între 1990 și 1992, tata a fost primar al comunei Ibănești. După evenimentele din decembrie 1989, pe la începutul lui 1990, a fost o mare adunare a FSN-ului la care a participat aproape tot satul, iar oamenii i-au cerut să preia această funcție pe care el nu și-a dorit-o și pe care a acceptat-o fără tragere de inimă, fiindcă nu-i plăcea politica și nu mai vroia să fie membru de partid, indiferent de cum se numea acel partid. Pe atunci, primăria avea doar patru angajați. La terminarea mandatului, a părăsit primăria liniștit și mult timp mi-a reproșat că n-am avut altceva mai bun de făcut decât să fac, la rândul meu, politică.

Cât despre fratele meu, Horațiu, acesta a plecat la 14 ani de acasă. A mers la Craiova, la liceul militar și nu-l mai vedeam decât odată pe trimestru și atunci numai în vacanță. Azi e locotenent-colonel, șef de birou în cadrul Centrului Militar Județean Mureș.

Am trăit aproape toată viața pe munte și am învățat că muntele și pădurea înseamnă libertate, înseamnă împăcarea omului cu el însuși și cu semenii lui. Pe munte, decizi numai pentru tine, nu decizi în detrimentul muntelui, fiindcă după aceea decide el pentru tine și nu e bine. Muntele și pădurea nu sunt pasiuni, sunt un mod de a fi și cred că de aceea, oamenii care locuiesc în preajma munților sunt mai domoli și se aprind mai greu: au învățat de la munte și de la pădure că orice gest, cât de neînsemnat, poate avea consecințe nebănuite, mai ales atunci când omul își pierde cumpătul și se lasă dus de val.

Cristian Chirteş © 2019. Toate drepturile rezervate.